Feeds:
Articole
Comentarii

În căutarea adevărului suprem

161-158-1341316201

  • Siddhartha, Hermann Hesse –

Povestea lui Buddha este pe cât de fascinantă, de povestită și repovestită în fel și chip, pe atât de plină de tâlc și învățătură. Se pare că el s-a născut în orașul indian Lumbini, a crescut lipsit de orice griji în casa părinților care s-au străduit să-i ascundă cruzimile vieții de dincolo de gardurile palatului lor. Curios însă și însetat de cunoaștere, tânărul s-a aventurat în lumea largă și a luat contact cu suferința, cu boala, cu moartea, dedincându-și, ulterior, întreaga viață găsirii unui leac împotriva durerilor umane. Astfel a trăit ani de zile în asceză dar, negăsind raspunsul, s-a așezat lângă un copac și, stând acolo mai multe ore a înțeles că numai calea de mijloc este soluția, că singura ieșire din mrejele vieții este acceptarea a tot și a toate ca făcând parte din firescul existenței.

Când intri în librărie și găsești o carte cu titlul Siddharta te aștepți, implicit, să citești despre Buddha, dar, când vezi că autorul este Hermann Hesse nu poți să nu te întrebi ce ar putea scrie un mare romancier despre acest subiect. Ceea ce nu te aștepți, însă, este să te pierzi într-o lume veche, pe când brahmanii își făceau ritualurile cu sfințenie și când samanii (asceții rătăcitori) se ascundeau în păduri, departe de lume, încercând să atingă desăvârșirea prin renunțarea definitivă la samsara. Încă de la primele pagini ești captivat de figura lui Siddhartha, de dorința sa de a afla ce e dincolo de ceea ce l-au învățat brahmanii înțelepți în frunte cu tatăl său, de neliniștea sa și de gândurile profunde.

Romanul Siddhartha nu este, în nici un caz, însă, povestea vieții lui Buddha ci este istoria oricărui căutator, a oricărui om care își pune întrebări despre lume, despre viață, despre Dumnezeu, indiferent cum s-ar numi el, care caută înțelegerea rațiunii de a exista, care nu se mulțumește cu ceea ce scrie în cărți, oricât de sfinte și pline de profunzime ar fi acestea, ci caută și se caută cu o asiduitate și cu o conștiință trează demne de invidiat.

Personajul cucerește nu atât prin profunzime, prin cine știe ce trăiri noi sau originale, autorul nu și-a propus vreo analiză psihologică sau vreun artificiu literar. El își intitulează, de altfel, scrierea, „poemă indiană” și, pe măsură ce înaintezi în lectură, ai cu adevărat impresia că te afli într-o poezie, într-o curgere a unor sentimente și trăiri încărcate de sinceritate și filosofie.

Povestea lui Siddhartha a lui Hermann Hesse, este asemănătoare cu a lui Buddha și, până la un punct, chiar crezi că citești despre marele învățat, numai că, la un moment dat, personajul se întâlnește cu liniștea și pacea emanată de această figură, cu Gautama, de a cărui filosofie este convinsă din ce în ce mai multă lume, inclusiv prietenul lui cel mai bun. În acest punct al întâmplărilor înțelegi că personajul este, de fapt, un reprezentant al tuturor Buddha care au existat vreodată, al tuturor celor care au întrebări existențiale, care vor cu orice preț să ajungă la adevărul personal și existențial.

După ce înțelege că toate jertfirile și rugăciunile brahmanilor nu îi aduc pacea, după ce realizează că asceza și puterile samanilor nu îi răspund la întrebările legate de Dumnezeu și Nirvana, după ce se convinge că nici arta amorului sau bogația nu îl salvează de propriul eu și de zbaterile interioare, atunci când ajunge chiar în pragul sinuciderii, iată că i se deschide calea cunoașterii și a liniștii prin figura memorabilă a luntrașului Vasudeva. Ascultând cu atenție glasul fluviului, care l-a salvat de la moarte șoptindu-i cuvântul cuvintelor, Om, ajunge să privească la toată viața lui, să vadă cum toate sunt acum, mereu, oricând, în fiecare moment al curgerii apelor. Sigur că fluviul este o metafora a fluxului vieții, a curgerii ireversibile a existenței, a timpului care nu există decât în calculul nostru uman, a tot ce are de oferit Universul. „Dintre tainele fluviului el nu vedea astăzi decât una singură, o taină care îl pătrunse până în adâncul sufeltului. Vedea cum apa curgea și tot curgea, curgea mereu, și cum, cu toate acestea, ea exista mereu, fiind întotdeauna și în orice clipă una și aceeași, fiind totuși în fiecare clipă o altă apă. O, cine putea să aibă revelația acstui lucru, cine să-l înțeleagă!”

Și chiar când credea că a atins liniștea și înțelepciunea supremă, iată că viața îi dă lovitura de grație: o pierde pe femeia care îi dezvăluise tainele dragostei și, deși moartea ei pare compensată de fiul lor pe care îl descoperă acum, și acesta, la fel cum făcuse odinioară însuși Siddhartha, pleacă să își caute propriul drum în viață. În fața acestor pierderi, care îi aduc aminte că și el face parte dintre cei pe care îi numise „oamenii-copii”, implicați total în pasiunile lor lumești, omul se simte disperat, deznădăjduit, speriat, dezamăgit. Însă, nu întâmplător, luntrașul, care are darul de a asculta și care îi spusese că înțelepciunea lui constă în a asculta și a fi evlavios, îi oferă încă o dată ocazia confesiunii revelatoare și îi amintește să asculte ce are să-i spună fluviul, personaj palpabil în economia romanului. Abia acum, când înțelege și simte și compasiunea, Siddhartha este pregătit să primească iluminarea, să trăiască în propria ființă înțelepciunea și liniștea supremă. „Și toate acestea laolaltă, toate vocile, toate țelurile, toate dorințele, toate chinurile, toate plăcerile, tot răul și binele, toate laolaltă formau lumea. Toate, laolaltă, alcătuiau fluviul întâmplărilor omenești, alcătuiau muzica vieții.”

Așa se face că, atunci când Govinda, prietenul pierdut în tinerețe și rămas să rătăcească alături de discipolii lui Buddha, îl întâlnește peste mulți ani, bătrânul, acum, înțelept, este în stare să-i ofere o înțelegere nemaiîntâlnită asupra lumii. „Nu mai văzu chipul prietenului său Siddhartha, ci în locul lui văzu alte chipuri, multe la număr, un șir lung, un fluviu de chipuri care curgeau, un fluviu de sute și mii de chipuri, toate veneau și plecau, părând totuși că sunt prezente toate deodată, toate se schimbau în permanență și se reînnoiau, toate fiind însă chipuri ale lui Siddhartha. Și toate aceste înfățișări și chipuri adăstau, curgeau, se nășteau, se risipeau și se contopeau, iar pe deasupra tuturor se întindea fără contenire un văl subțire, fără de ființă, care ființa totuși, ca o sticlă subțire sau ca o pojghiță de gheață. Și astfel văzu Govinda că acest zâmbet al măștii, acest zâmbet al unității mai presus de miile de nașteri și de morți, acest zâmbet al lui Siddhartha era întocmai, era același zâmbet calm, delicat, impenetrabil, zâmbetul cu mii de fațete al lui Gautama, al lui Buddha, pe care el însuși îl privise cu evlavie de sute de ori. Căci astfel, și acest lucru îl știa Govinda, numai desăvârșiții pot zâmbi.”

Iată, așadar, devenirea întru iluminare a unui om care nu a încetat să creadă în faptul că fiecare are în propria ființă un adevăr ultim care i se va revela, că nu trebuie să urmeze orbește un anumit învățător și predicile acestuia, că trebuie să-și cunoască cu ostentație propria persoană, să-și depășească toate limitele și să ajungă la propria revelație, la propria ințelegere, la propria viziune despre lume. Până și scrierea aduce cumva aminte de textele vechi, de curgerea aceea plină de răbdare și de tâlc a povestirilor înțelepte, a legendelor, care picură atâta liniște în sufletul celor care le ascultă sau le citesc.

Un roman care te prinde în mrejele lui, în filosofia veche și nouă în același timp, foarte actual, foarte în ton cu multe dintre teoriile care se vehiculează despre diferite aspecte ce țin de căutările spirituale, un roman de citit cu sufletul și care te lasă să plutești pe fluviul vieții alături de marele adevăr al lumii.

 

Evenimentele toamnei cu Vernon Foster și Ioana Maria Iliuț, la Iași

untitled

 

Dansul inimii, miercuri, 25 noiembrie, ora 17, 30

Dansatorii vor călători dincolo de propria lor conștiință, eliberându-se de frici și limitări, pentru a aduce la suprafață cele mai creative părți ale lor.Alăturați-vă lui Vernon Foster și Ioanei-Maria pentru patru ore de dans spiritual.Vă vom îndruma în călătoria voastră personală, pe măsură ce veți dansa și veți privi în adâncul vostru.

Povești și legende amerindiene, joi, 26 noiembrie, ora 17, 30

Basmele sunt întotdeauna fascinante, la fel ca legendele, pentru că ascund înțelesuri nebănuite despre mentalitatea și viziunea despre lume a unui popor, pentru că ne poartă într-o zonă în care realul își dă mâna cu fabulosul, într-un timp de început de lume. Haideți să ne strângem, copii și părinți, să ne oferim, pentru o seară, ocazia de a fi cu toții inocenți, cu sufletul deschis, să ne bucurăm de frumusețea și înțelepciunea poveștilor.

 

Atelier de confecționare a obiectelor șamanice, vineri, 27 noiembrie, ora 17,30, sambătă, 28 noiembrie, orele 10-19, duminică, 29 noiembrie, orele 10-17.

DSC_0018

„Costumul șamanic constituie în sine o hierofanie și o cosmogonie religioasă: el cuprinde nu numai o prezență sacră, ci și unele simboluri cosmice și itinerarii metafizice. O cercetare atentă a costumului ne dezvăluie sistemul șamanismului tot atât de limpede precum o fac miturile și tehnicile șamanice” (M. Eliade)

Fiecare dintre obiectele folosite de șaman are povestea lui, rolul lui, simbolistica lui. Cei care lucrează șamanic se bucură de obiectele lor și ar fi foarte indicat să și le confecționeze singuri, așa cum le apar în viziunea proprie și cu ritualul cuvenit. Pentru că ideal ar fi să onorăm copacul din care luăm lemnul, animalul care s-a sacrificat și și-a dat pielea, pasărea care ne oferă penele sale și tot așa.

De aceea, vă invităm la o întâlnire specială în care vă veți confecționa uneltele șamanice: tobă, evantai, pană, săculeț de putere, pânză pentru locul de putere, etc. Și o veți face în mod ceremonios, ascultând poveștile și practicând ritualurile, încărcând obiectele cu semnificații și putere.

Seară de cântece și ceremonii de vindecare pentru femei, duminica, 2 decembrie, ora 17,30

Aducerea aminte a învățăturilor străvechi și a practicilor de vindecare specifice femeilor, atât din România, cât și din alte tradiții native este piatra de temeile a sănătății și împlinirii sufletești, dar și fizice. În toate colțurile lumii învățăturile primite de femei de la bătrânele înțelepte ale triburilor au fost cele care au format generațiile următoare de femei în spiritul unei vieți în echilibru, atât cu ele însele, cât și cu ceilalți membri ai societății. Aceste învățături, cântece și ceremonii dedicate doar femeilor erau întotdeauna transmise pe cale orală, păstrându-se astfel misterul a ceea ce înseamnă femeia care atinge și mișcă fiecare lucru în jurul său, atât cu blândețea, cât și cu forța pe care o emana. Vom deschide seara cu o ceremonie a apei, iar apoi vom împărtăși unele cu celelalte cunoașterea ancestrală transmisă din generație în generație pe linie feminină, vom cânta și vom celebra împreună darul de a fi femeie. Vom deschide seara cu o ceremonie a apei apoi vom împărtăși cunoașterea ancestrală trimisă din generație în generație pe linie feminină, vom cânta și vom ccelebra darul de a fi femeie.

 

Sesiuni individuale de vindecare, 25, 26, 30 noiembrie, 1, 2 decembrie

Pentru detalii si inscrieri: Ioana Madi Dumitrescu, tel 0727379228, mail ioana_lup9@yahoo.com

Roata leacului

 

 

Cu cât înaintăm pe o cale spirituală, oricare ar fi ea, cu cât ne simțim mai aproape de sufletul, spiritul nostru și de Creator, cu atât înțelegem, simțim, conștientizăm că, între lumea „noastră”, cea în care viețuim material și cea de „dincolo”, cea la care suntem legați prin spirit și suflet, nu este, de fapt, nici o barieră. Toate sunt aici, acum, împreună, interconectate, legate. Creatorul, Universul, Pământul, Natura, Ființele, Oamenii formează un ansamblu indestructibil de care ne separă doar modul în care am fost crescuți, educați, obișnuiți să trăim. Astfel, „lumea” în care trecem când părăsim corpul fizic nu e un teren înfricoșător, de temut, îndepărtat, aruncat cine știe unde. Prin spirit noi suntem în permanentă legătură cu acea zonă de care ne temem atât. Și, de fapt, toate dorurile noastre se îndreaptă spre acel loc. Toate aspectele vieții noastre în care căutăm perfecțiunea ne amintesc de acel „paradis pierdut” din care am venit pe pământ. Liniștea, pacea, perfectul echilibru, dragostea necondiționată, comunicarea cu ceilalți, le ținem minte, în adâncul ființei noastre, din acea zonă de unde am venit și le căutăm, orbește, în viața materială, omițând, de fapt, aspectul cel mai important, acela de „a trăi”. În goana noastră de a ne împlini acel dor nemărginit, nedefinit, nu realizăm că trecem pe lângă ocazia de a trăi frumos, cu bucurie, cu seninătate, viața pe pământ. Atunci când avem, însă, revelația întregului, a faptului că am venit dintr-un loc și ne vom întoarce acolo, găsim bucuria și în lucrurile care țin de viața materială.

Moartea este, în societatea de astăzi, subiect tabu. Nimeni nu vrea sa vorbească despre moarte, să audă despre moarte. Pare un subiect înfricoşător. Insuşi acest fapt este un paradox pentru că, în general, cu toţii căutăm în viată ceva sigur: o slujbă sigură, o relaţie sigură, o situaţie financiară sigură şi totuşi fugim de singurul lucru sigur din viaţa noastră: moartea. In societatea de consum, care ne învata să ne raportăm şi să ne dorim doar aspecte materiale, este şi explicabil de ce nu vrem să ne aducem aminte de faptul că suntem muritori: pentru ca nu ştim ce ne aşteaptă “dincolo”, acolo unde tot ce ne-am străduit să agonisim, să construim în existenţa fizică nu mai inseamnă nimic. Aici este şi drama oamenilor moderni: trăiesc toată viaţa după criteriul exterior lor care le spune că eşti un om realizat dacă ai o casă confortabilă, o maşină de lux, un calculator de ultimă generaţie şi, deodată, brusc, undeva mai spre bătrâneţe, (sperăm), toate acestea nu mai înseamnă nimic.

Alte voci au considerat moartea, într-o lume haotică, ca singura libertate reală a omului, ca îndeplinire nu a unui destin ci a unei condiţii esenţial umane. Beckett spunea că moartea exista în celula existenţială a omului, ea fiind o necesitate, o libertate şi chiar o evadare. Alături de el, Emmanuel Mounier scrie că: “moartea nu este un accident, ea nu vine dinafară, cum opinia banală vrea să ne convingă, ea este posibilitatea noastră supremă. Existenţa umană înseamnă “etre pour la mort”. A muri de moartea mea este, de fapt, singurul lucru pe care nimeni nu poate să-l facă în locul meu. Moartea mea este posibilitatea mea cea mai personală, cea mai autentică şi cea mai absurdă în acealaşi timp. Ea nu e la capătul vieţii, ea este prezentă în fiecare moment al vieţii mele, în însuşi actul meu de a trăi. Eu încerc în permanenţă s-o uit, să fug de ea, s-o travestesc prin amuzament, indiferenţă şi mituri religioase. Dar din contra, a trăi autentic înseamnă a trăi în conformitate, integral, acest sens al vieţii, a trai în aşteptarea constantă a morţii, a iminenţii sale posibile, a privi faţă în faţă această tovarasă de fiecare clipă. Atunci am atins libertatea în faţa morţii.”(Introduction aux existentialismus, 1965)

În culturile tradiţionale, moartea era acceptata ca ceva firesc. Este suficient sa ne gândim la ciobănaşul mioritic, atât de comentat şi controversat, care vede, în esenţă, moartea, ca pe o reintegrare în natură, ca pe o trecere într-un alt plan al existenţei. Fără fatalism dar si fără frică. Toate popoarele işi onoreaza stramoşii trecuţi dincolo şi fac din când în când ritualuri pentru linistea lor.

Poate este momentul să ne amintim de timpurile acestea primoridiale cand moartea era vazută ca ceva firesc, ca o altă forma de existentă a spiritului, care alege cateodată forma fizică, întruparea si care, apoi, îşi acordă o pauză în “lumea de dincolo”.

Un capitol interesant în viața tuturor comunităților o reprezintă cultul strămoșilor. În mod eronat s-au interpretat unele ritualuri șamanice ca fiind închinate chemării străbunilor. În esență, toate culturile lumii, din toate timpurile, cunosc ceremonii în care onorează memoria strămoșilor, aduc ofrande și îi pomenesc. Și în ortodoxism există așa numitele sărbători ale moșilor, când se obișnuiește să se facă pomeni pentru a onora memoria celor plecați dintre noi. Astfel, fiecare popor ține cumva legătura cu cei care deja au recâștigat pacea infinită. Șamanismul propune un număr de ritualuri și ceremonii care merg în aceeaşi direcție, aceea de a aminti de cei veșnici și de a le cere protecție, binecuvântare, nicidecum de a-I chema pe ei, ci ajutorul și susținerea lor.

În China, în Africa, strămoșii joacă un rol important. În general, oamenii cred că morții nu pleacă din lume, ci rămân aproape de cei vii, influențându-i. De aceea se străduiesc să le arate respect strămoșilor. Ideea că rudele aflate în viață trebuie să le arate sufletelor decedaților calea spre partea cealaltă (spre viața de apoi) este foarte importantă în Japonia. Astfel, în timpul sărbătorii budiste Obon, sunt aprinse lampioane pentru a îndeplini această îndatorire. „Cultul strămoșilor e foarte răspândit în Africa. Strămoșii cu puteri mistice și mare autoritate, influențând astfel direct viețile și bunăstarea urmașilor lor. Cultul lor implică ritualuri și ceremonii complexe. Se crede că spiritele strămoșilor sunt în general benefice, ajungându-şi descendenții, însă trebuie periodic îmbunate.” „În mitologia Australiei și Oceaniei strămoșii jucau un rol important, ca spirite protectoare, li se cereau mereu sfaturile și ajutorul și erau onorați prin diferite ceremonii. Toți oamenii trebuiau să confirme transmiterea puterii de la strămoșii lor, căci mana – puterea spirituală – a fiecărui obiect său persoană venea de la strămoși.” (Mitologia)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

thINIL4UOV

Ce poti sa spui despre moarte? Cine stie sa defineasca exact moartea? Cine poate sa spuna cu exactitate cum e acel moment si cum se trece „dincolo”? Ce e „dincolo”? Sunt intrebari la care umanitatea a cautat raspunsuri de cand a inceput sa-si puna intrebari despre existenta. Sisteme religioase si filosofice s-au intemeiat pe cautarea sau oferirea de rasunsuri la astfel de intrebari. Cei care au fost in moarte clinica au povesti care aduc unele indicii sau revelatii. Marii maestri ai umanitatii au incercat de-a lungul secolelor sa-si familiarizeze discipolii cu idea mortii.

Dacii nostri au avut o viziune interesanta asupra mortii, vazand-o, asa cum stim cu totii, ca pe o eliberare de suferintele vietii si celebrand-o prin bucurie. Si ciobanasul mioritic ne vorbeste foarte intelept despre reintegrarea in natura.

Popoarele indigene au vazut moartea ca pe un final firesc al existentei in forma materiala si ca pe o continuare a fiintarii in spirit, idee preluata de toate sistemele religioase.

Si totusi, cand vine vorba despre fiecare dintre noi, despre raportarea directa la acest mister, avem o strangere in spate, un disconfort, o neliniste sau chiar o frica, indiferent daca ne raportam la moartea noastra sau a celor dragi.

Adevarul e ca societatea noastra nu ne pregateste deloc pentru moarte, nu ne ajuta si nu ne invata cum sa ne raportam la aceasta experienta. Pentru ca linistea interioara in fata mortii nu o putem dobandi decat prin revelatii personale foarte profunde, prin intelepciunea pe care ti-o aduce propria viziune asupra acesteia. Si nu mai stim nici cum sa „bocim” cu adevarat, cum sa acceptam durerea cumplita in fata pierderii cuiva drag, cum sa nu negam normalitatea faptului ca ne listeste, ca ne este dor, ca va avea mereu un loc in inima noastra.

Daca v-ati pus vreodata intrebari asupra acestui subiect, daca aveti nelinisti si frici in legatura cu el, aceasta intalnire cu Reiner Trenner va poate conduce catre a incepe sa va familiarizati cu subiectul, catre a avea o intelegere proprie, catre a accepta aceasta trecere. Si, daca aveti inca suferinte, dureri, legate de persoane dragi care au trecut dincolo, veti fi ajutati sa va luati la revedere corespunzator, sa onorati amintirea lor, sa folositi ritualuri si ceremonii pentru memoria stramosilor.

 

Pentru detalii contactati: Ioana Madi Dumitrescu, mail ioana_lup9@yahoo.com, tel: 0726270909

 

 132

Cand eram copil, mergeam cu bunica mea, în fiecare an, la Câmpulung Moldovenesc. Ne plimbam pe Valea Seaca, ascultand murmurul izvorului și admirând casele din bârne și porțile sculptate, iar ea imi povestea cum, în tineretea ei, mergea la baluri, la patinuar, la tenis. Urcam la cabana Deia (poate mai e cineva care își aduce aminte de ea, acum, din pacate, nu mai există), acolo stăteam și urmăream jocul de popice. Urcam pe munte și ajungeam la o alee pe unde, zicea ea, se plimbau pe timpuri bogătașii cu trăsura. Astfel am învățat că oamenii, chiar dacă nu se cunosc, se salută, iar în zilele de sărbătoare se îmbracă cu bundița de jder și se duc la biserică.

DSC01895089

Un timp de început de lume, de poveste, de legendă. Și mereu m-am întors aici, în Bucovina, pe care am iubit-o nesfârșit și necondiționat. Cum ajungi în Suceava, te întâmpină Muzeul Satului, cu casele lui mici, de lemn, cu obiecte pe cât de rudimentare pe atât de ingenioase și te salută Cetatea de scaun. Dincolo de oraș, spre munți, intri într-un alt spațiu și într-un alt timp, începe magia și povestea. Când ai ajuns în Gura Humorului, până și mirosul e altul: de cetină căzută în strat gros și balegă, de tămâie și sfințenie. Și nu poți să nu observi că aici timpul are încă cu oamenii o infinită răbdare, cum spunea Marin Preda. Ei nu se grăbesc, nu claxonează, sunt dispuși să stea la vorbe și te îndrumă, te ajută, încă te salută chiar dacă nu te cunosc și poartă cu mândrie straiele populare. Bătrânii stau în cerdac, tinerii sunt la fân, oile și vacile pasc liniștite.

DSC01500081

Iarba e mai verde, brazii foșnesc nedefinit undeva deasupra capului tău, cerul e azuriu, pâraiele îți cântă necontenit. Și e o liniște de poți, în sfârșit, să-ți asculți, cu adevărat, inima. Din hornuri iese mai tot timpul fum, căci nopțile, chiar și în vară, sunt, de multe ori, reci. Și, dacă ai răbdare să contempli, printre copaci vezi Feți Frumoși, Ilene Consânzene, spiriduși și o poți bănui, prin adâncuri, și pe Muma Pădurii. O vulpiță sau o căprioară pot să-ți iasă oricând în cale, lupii, urșii și porcii mistreți îi simți mereu prin preajmă, in inima pădurii, deasupra se rotește, în cercuri concentrice, un șoim. Și te afunzi, încet, încet, în această lume ce stă, parcă, sub aripa protectoare a lui Dumnezeu, în acest parfum al unei normalități demult uitate…

M-au intrebat zilele trecute elevii de la clasa la care sunt dirigintă ce semnificaţie are pentru mine Paştele. Le-am răspuns că, în fiecare an, atunci când se apropie aeastă mare sărbătoare, mă gândesc la viaţa lui Isus, la destinul lui, la felul cum a murit şi cum a înviat. Şi, fără îndoială, mă rog ca Învierea să-mi aducă şi mie puterea de a renaşte, de a învia, în sufletul meu şi în viaţa mea, diferite aspecte pe care le-am pierdut sau de care am uitat şi pe care le consider acum importante.

Acum, că acest moment se apropie, mă gândesc, de câteva zile, într-adevăr, la Isus, la existenţa lui, încerc să empatizez cu ceea ce a trăit el. Şi ceea ce m-a frapat, în acest an, este că am perceput câtă credinţă avea în Dumnezeu, în Tatăl său, în Creator. Şi m-am amuzat în sinea mea imaginându-mi cum am reacţiona astăzi dacă cineva ar veni într-o zi şi ar susţine cu tărie că este fiul lui Dumnezeu: probabil că unii l-ar considera schizofrenic şi l-ar închide în ospiciu, bineînţeles că mulţi nu l-ar crede. Interesant este că nici Isus nu a prea fost crezut decât după ce a înfăptuit toate minunile pe care le ştim cu toţii: vindecările spectaculoase, înmulţirea pâinilor şi transformarea apei în vin, etc. De unde rezultă că oamenii niciodată nu au fost prea credincioşi sau cu încredere în Dumnezeu, mereu au avut nevoie de miracole, de poveşti spectaculoase. Aşa încât, o întreagă religie, care a cucerit atâţia adepţi, se bazează, de fapt, pe câteva poveşti fantastice sau fabuloase despre un tânăr care făcea lucruri incredibile.

home5

Dar, dincolo de asta, ceea ce mie mi se pare esenţial din toată această situaţie este modul în care credea Isus în Tatăl său, care este, de fapt, al nostru, al tuturor. Credea cu toată fiinţa, cu toată forţa, cu toată suflarea lui, se dedica întru totul acestei simţiri pe care ştia că trebuie să o împărtăşească lumii întregi. Şi nu s-a dezis nici măcar în momentul când destinul a devenit greu de dus, de suportat. Nici măcar în clipa condamnării şi a crucificării nu a renunţat la crezul său, nu s-a revoltat împotriva Creatorului, nu l-a blamat. S-a rugat mereu să aibă puterea de a depăşi toate încercările, toate greutăţile şi a fost convins că va ajunge lângă Tatăl său în ceruri. Şi-a acceptat destinul, soarta, a fost de acord să se sacrifice pentru întreaga oemnire, pentru ca noi toţi să avem ceea ce ne trebuie de obiei ca să credem: o dovadă de înviere, vorba lui Marin Sorescu.

Acum cred că e rândul nostru să ne întrebăm dacă ne-a convins, dacă sacrificiul a meritat. Nu să ne gândim că am ţinut post şi am mers la biserică, deşi şi asta nu e rău, prin post încercăm şi noi să fim alături de suferinţa lui Isus, să ne purificăm puţin trupul şi sufletul, ci, cel mai important, să ne întrebăm dacă toată această poveste ne-a convin să credem cu adevărat. Să nu răspundeţi mecanic cu „da!”. Uitaţi-vă mai adânc în sufletul vostru la toate momentele de zbucium, de întrebări, de nelămuriri, de nemulţumire, de îndoială, de revoltă împotriva vieţii sau a destinului, de nesiguranţă şi vedeţi dacă, în acele clipe, aţi avut convingerea că, rugându-vă, Dumnezeu sau Creatorul vă va ajuta. Să lăsăm la o parte toate dogmele, toate acatistele, toate lumânările aprinse şi să privim cu sinceritate în sufletul nostru: le-am făcut toate cu convingerea nestrămutată că Dumnezeu ne dă ce e mai bine pentru noi, că ne trasează destinul de care avem nevoie sau că ne susţine necondiţionat? Oare nu cumva, atunci când apare ceva greu, ceva ce nu ne place sau ne doare, începem să ne revoltăm, să ne întrebăm „de ce?”, să nu mai avem încredere şi să nu ne mai rugăm cu aceeaşi tărie? Dar dacă şi Isus, acolo, pe cruce, cu durerile infernale prin care trebuie să fi trecut, s-ar fi îndoit şi s-ar fi revolatat, credeţi că am mai fi avut astîzi vreo înviere? Sau ce-ar fi fost dacă ar fi început să-şi pună întrebarea „de ce?”, credeţi că l-am mai fi pomenit astăzi? Important este că el a înţeles că viaţa are şi provocări, şi dureri, şi nefericiri şi că acestea tot de la Dumnezeu sunt căci, fără a trece prin suferinţă, nu poţi afla ce este fericirea. Şi a fi întru Dumnezeu nu înseamnă să fii mereu fericit ci să accepţi că tot ce se întâmplă este înscris într-un plan mai mare, universal, care are sensul şi mişcarea lui, în care suntem toţi implicaţi şi care ne învaţă lecţiile de care avem nevoie ca să evoluăm.

IMG_3389

Aşa încât cred că ar fi foarte util ca astăzi, când mergem la Înviere, pe lângă a onora pe Isus, să avem în minte şi în suflet intenţia de a învia în sufletul nostru acest gen de credinţă şi de încredere nestrămutată în Creator şi în planul său pentru noi. Şi să-l rugăm pe Isus să renască în sufletul nostru puterea de a ne ruga din inimă şi cu convingere la Dumnezeu ori de câte ori avem nevoie. Să nu ne îndoim, să nu mai trecem prin momente de necredinţă sau de neînţelegere: tot ce se întâmplă este hotărât cu un scop. Şi, aş mai adăuga un detaliu: Dumnezeu ne pune în faţă o sumă de destine posibile, depinde de noi pe care îl alegem, aşa cum şi Isus ar fi putut fugi înainte ca Iuda să-l predea. Şi atunci când stăm în cumpănă şi nu ştim ce să alegem, să-l rugăm tot pe Dumnezeu să ne lumineze să pornim pe calea cea mai indicată pentru evoluţia sufletului nostru.

Vă doresc un Paşte fericit, cu înţelepciune şi linişte!

 

 

Mama Pământ ne oferă o minunată casă și un minunat trup, care nu este doar un vehicul ci are un rol foarte important în existența noastră, pentru a trăi această experiență plenară, complexă, care se numește ”viață”.

La un moment dat, ca orice muritor de rând, am făcut și eu o ecografie la inimă pentru a fi convinsă că, deși am unele palpitații, nu e nimic grav. Și, pentru că toată consultația costa cam mult, m-am tot întrebat dacă merită să o fac sau nu, chiar și atunci când am ajuns în sala de așteptare mă întrebam ce caut eu acolo și de ce dau atâția bani pe ceva ce eu oricum știu din ceea ce am învățat să negociez cu organele mele: că inima îmi dă semnale atunci când nu o mai ascult, cu alte cuvinte, când nu mai fac ce îmi spune ea, ceea ce vrea ea, bate mai tare ca să-mi atragă atenția că am deraiat de la drumul meu. Și, totuși, am intrat. La început, nimic neobișnuit, protocolul cu întrebările legate de ce simt, alți membri ai familiei care au avut probleme cu inima, etc… La un moment dat, însă, când ecograful a ajuns într-un anumit punct, miracolul s-a produs: mi-am auzit inima bătând. Și nu era o simplă bătaie, era un adevărat suflu, un zgomot plin și profund, era sunetul vieții. Îmi dădeau lacrimile și mă gândeam să nu observe doctorul să creadă că am pățit ceva. Atunci am avut nu înțelegerea aceea mentală ci revelația profundă, în toate celulele ființei mele, că materia, corpul meu fizic e viu, e o citadelă construită cu grijă de un meșter necunoscut, un templu plin de forță în care sufletul meu experimentează această existență.

La fel e și cu Mama Pământ. Până la un punct, sigur, toți știm că ea este vie, chiar și știința a demonstrat acest fapt inexorabil. Dar este o mare diferența între ”a ști” și ”a simți”. Una este să înțelegem cu mintea, să acceptăm ideile și cu totul altceva este să avem în ființa noastră un anumit adevăr. Și poate și acesta este rolul venirii noastre pe pământ să simțim, să onorăm această existență și pe mama noastră. Am ajuns să percep trupul mamei pământ, să îl văd în întregul lui, să îi simt durerea, bucuria, mișcările. Totul este în armonie perfectă în afară de ceea ce facem noi, oamenii. Chiar și cei care credem că trăim în armonie, că o respectăm, facem lucruri de care nici nu ne dăm seama: nu-i așa că facem cu toții duș și spălăm rufe, poluăm apele cu detergenții noștri, nu-i așa că aruncăm diferite ambalaje sau alte hârtii făcute din copaci, nu-i așa că folosim mobilă, gaze, etc… Și nimic din toate acestea nu ar fi nenatural dacă omenirea nu le-ar folosi în exces, fără măsură, fără control. Atâta timp cât folosim resursele pentru supraviețuire, e în regulă, toate ființele vii o fac și asta înseamnă armonie, dar dacă o facem pentru lux și pentru simpla plăcere, e deja un abuz la adresa mamei noastre. Toate sondele, mai vechi și mai noi, toate tonele de beton din orașele noastre, tot asfaltul autostrăzilor, toate sunt agresiune asupra trupului ei atât de bătrân. E adevărat că trebuie să acceptăm și progresul tehnologic dar trebuie, în aceeași măsură, să ne întrebăm cât este necesar și cât este lux din ceea ce facem zilnic. Poate că nu vom putea opri distrugerea dar putem să ne trăim adevărul personal, să avem grijă de acțiunile noastre zilnice ca să nu participăm, măcar cei care încercăm să trăim conștient, la rănile adânci din corpul mamei noastre, a tuturor. O viață simplă este, din nou, soluția. Să consumăm cât avem nevoie, să aducem mulțumire pentru ceea ce primim, să onorăm resursele care ne sunt puse la îndemână, inclusiv aerul, apa, focul, pentru a păstra măcar echilibrul din viața noastră, să nu fim părtași la nebunia generală. Căci și ea are un preț. După cum vedem, ca orice organism viu, așa cum spunea și Vernon Foster, Pământul va reacționa, se va lupta să supraviețuiască, dovadă cutremurele nenumărate din ultima vreme, vulcanii care încep să activeze după foarte mulți ani, schimbările climatice, etc. Era un banc foarte șamanic la care am meditat un timp: o planetă trece pe lângă Pământ și îl vede foarte supărat: ”Ce ai pățit de ești atât de abătut?” ”Am luat homo sapiens” … ”Ei, nu fi prea trist, și eu am avut și am scăpat, o să scapi și tu!”. Gândiți-vă un pic la asta. Poate ar trebui să fim cu adevărat conștienți de viața noastră și de viața casei noastre minunate pe care uneori, din reflex, sau pentru că sună bine, o numim Mama Pământ, fără să dăm prea mare importanță acestei titulaturi. Cred că ar fi necesar să o iubim și să o respectăm ca pe mama noastră reală, cea care ne hrănește și ne ține în brațe de atâtea mii de ani.

Și dacă acceptăm că noi, oamenii, suntem copiii Creatorului și ai Mamei Pământ, nu trebuie să uităm că tot ce ne înconjoară, Natura este sora noastră, ea este, de asemenea, creația magistrală a celor două forțe, a celor două principii: masculin și feminin. Apele, focul, copacii, plantele, animalele, sunt frații și surorile noastre mai mari, să nu uităm că ei au fost aici mult înaintea noastră și nu sunt născuți pentru distracția noastră ci pentru a trăi împreună, în armonie. Ei toți poartă în memoria lor ancestrală cunoașterea acumulată de-a lungul miilor de ani de existență, ei pot să ne vorbească despre echilibru, despre armonie, despre înțelepciune. Societatea în care trăim, viața pe care o ducem e foarte departe de relaționarea cu natura. Nu ne gândim decât foarte rar la aceasta, nu dăm nici o importanță faptului că trecem, cu siguranță, zilnic, pe lângă câțiva copaci, nu aruncăm nici măcar o privire ciorilor sau porumbeilor care zboară deasupra capetelor noastre, ne plângem zilnic de vreme: ori e prea cald, ori prea frig, ori prea soare ori prea ploaie, ca să nu mai spunem că dacă ninge e un dezastru. Știrile ne bombardează cu noutăți groaznice despre calamități naturale sau despre fenomene normale de sute de ani care acum par dezastre: ninsoare, ploaie, secetă, etc. Numai din când în când, mai ales în zilele călduroase, ieșim undeva” la pădure”, cu singurul scop de a ”ne distra”, făcând grătar și dând muzică la maxim. Nici măcar atunci nu avem timp să atingem iarba, să ascultăm murmurul frunzelor, să privim oglinda lacului.

DSC_0232

 

În vara anului 1992 am pornit într-o excursie temerară în Retezat, împreună cu un grup mare de prieteni, echipați cu corturi, saci de dormit, mâncare, haine groase, etc. Drumul cu trenul a fost înfiorător de lung iar urcușul cu piciorul foarte obositor. Când am ajuns, însă, sus, o imensitate de piatră și-a deschis porțile: bolovani, stânci, toate aruncate infernal de mâna zeilor muntelui, în amintirea lui Zamolxe care se spune că ar fi avut legătură cu această zonă. Am montat corturile și ne-am odihnit. M-am întins pe mușchiul gros, printre pietre și am respirat adânc. Deasupra am auzit fâlfâit de aripi și, când am privit, un șoim se învârtea semeț și atent, în rotocoale descrise prin bătăi de aripi și prin plutire în bătaia vântului. Am închis ochii și am avut în minte imaginea locului în care mă aflam: stânci roată-mprejur, bolovani uriași până departe în vale, lacurile unul sub altul în care se reflectă imensitatea albastră și șoimul cu cercurile lui concentrice. Am început să mă pierd, ușor, ușor în peisaj. Mă descompuneam încet și mă simțeam stâncă, apoi mușchi, apoi lac, era ca și cum celulele mele se pierdeau în celulele tuturor elementelor care mă înconjurau, ca și cum corpul meu se unea complet și plenar cu tot ce mă înconjura. Nu mai aveam corp, nu mai aveam gânduri și cred că, pentru câteva momente, chiar n-am mai avut o conștiință proprie. Apoi am revenit încetul cu încetul, am deschis ochii, am mulțumit pentru acest cadou fascinant pe care Natura mi-l dăruise. Și am notat pe un petec de hârtie: sunt suflet din sufletul muntelui, sunt suflet din sufletul pietrelor, sunt suflet din sufletul apei, sunt suflet din sufletul acestei imensități…

DSC_0355

 

Cu timpul am uitat de această trăire unică și înălțătoare și mi-au trebuit 14 ani de bâjbâieli prin viață ca să ajung la primul curs de șamanism și încă vreo doi de întrebări și angoase ca să retrăiesc acea senzație de plenitudine, de beatitudine, de uniune cu tot ceea ce este.

Am regăsit starea, minunarea, în timpul unor seminarii la poalele Pietrei Craiului când, în timpul unor plimbări cu intenția de a înțelege semnele naturii, am reușit să mă contopesc cu crestele care se arătau semețe deasupra mea, să percep în liniile crestate pe fruntea muntelui chipul unui bătrân care îmi transmitea calmul, înțelepciunea și acceptarea. Am regăsit-o stând lângă un copac și privind undele unui pârâu ce se zbăteau învolburate sub picioarele mele. Am așteptat, fără prea multă speranță, inițial, să am o înțelegere, o revelație, cum credem toți că ele trebuie să fie spectaculoase. Și la un moment dat mi-am dat seama că singura înțelegere pe care puteam să o am era acceptarea, iarăși, nu ca noțiune mentală, nu ca o formă de orgoliu, ci aceea care intră în toate celulele și simți că atât ai de făcut: să stai și să privești, să simți, să te pătrunzi de liniște și de blândețe, să vezi cum totul în jur e calm și la locul lui, numai tu, ca om, cu mintea, complici lucrurile.

DSC00368

 

Se spune că Buddha, după ce a încercat câteva forme extreme de ascetism, a descoperit „calea de mijloc” spre eliberare, respingând atât negarea de sine cât şi indulgenţa de sine, în timp ce medita sub un smochin, numit azi copacul Bodhi (copacul conştienţei). El a înţeles că totul vine şi trece, toate gândurile, emoţiile, ambiţiile, suferinţele noastre sunt trecătoare. Sau, cum spune atât de frumos Eminescu în Glossă: „Viitorul şi trecutul/Sunt a filei două feţe/Vede-n capăt începutul/Cine ştie să le-nveţe; /Tot ce-a fost ori o să fie/În prezent le-avem pe toate, /Dar de-a lor zădărnicie/Te întreabă şi socoate”. Buddha a găsit eliberarea, iluminarea, calea de a ieși din suferința sub un copac, acesta l-a adus înțelepciunea şi revelația faptului că singura soluție este acceptarea, înțelegerea normalității, a firescului vieții, a ciclicității acesteia. ”Deși nu se știu multe despre fondatorul istoric al budismului, există numeroase mituri despre viața lui. Buddha a fost un prinț numit Siddhartha Gautama, născut în puternicul clan regal Shakya, prin secolul V sau IV î. Hr. Tatăl voia ca el să devină rege, nu conducător spiritual, așa că l-a ținut în palat, departe de lume. Într-o noapte, prințul se delecta în haremul său, când a privit în jur și s-a gândit că în viață trebuie să mai existe și altceva în afară de plăcere. El s-a furișat afară din palat, întâlnind pentru prima dată un bătrân, un bolnav, un cadavru și un om sfânt (ascet). A hotărât atunci să găsească o cale de ieșire din ciclul suferințelor vieții. După ce a încercat câteva forme extreme de ascetism, a descoperit „calea de mijloc” spre eliberare, respingând atât negarea de sine, cât și indulgența față de sine, în timp ce medita sub un smochin, numit azi copacul Bodhi (copacul conștienței). Apoi, Sddharta a fost numit Buddha, Iluminatul și a început să câștige adepți.” (Mitologia, editura Literă, 2010)

Poate că asta este înţelegerea pe care o căutăm, poate că o parte din ceea ce numim evoluție se referă tocmai la a observa cum reacționează elementele din jurul nostru și să învățăm ceva din normalitatea cu care ele își duc existența: stejarul, arţarul, arinul, nu se supără că vine toamna, că le cad frunzele, că iarna vor îngheţa şi se vor uita la pojghiţa de gheaţă formată peste pârâul care le trece pe la picioare, vor înmuguri din nou odată cu primele raze mai calde ale primăverii şi vor fi verzi, cu umbră, în mijlocul căldurii toride a verii. Fără sentimente, fără regrete, fără bucurii. Pârâul care îşi plimbă undele pe sub copaci va curge şi anul viitor, şi peste zece ani, poate îşi va schimba cursul dar va vorbi mereu despre trecerea ireversibilă a timpului. Natura ştie ce înseamnă comunicare, egalitate, comuniune şi ne poate învăţa foarte multe.

Pare că numai dacă ne deplasăm undeva, într-un cadru mirific, putem trăi aceste stări de plenară contopire cu natura. Dar nu este deloc așa. În fiecare oraș există, cu siguranță, măcar un parc în care să puteți găsi un pic de liniște, un loc în care, măcar pentru puțin timp, să vă așezați sub un copac și să lăsați ființa să se umple de pacea și calmul acestuia. Una dintre cele mai frumoase revelații le-am trăit în urmă cu câțiva ani, în Cișmigiu, după încheierea unei zile de curs intens, căutând un spațiu în care să meditez puțin la cele aflate peste zi. M-am așezat pe o bancă și mă uitam în jur încercând să mă reculeg. Am observat, chiar în fața mea, un copac al cărui trunchi creștea încovoiat, adus de spate. Priveam trunchiul contorsionat și mă străduiam să-i înțeleg mesajul când râuri de gânduri, de trăiri, au început să-mi inunde ființa. Înțelegeam că acel copac nu se simțea nici mai frumos, nici mai urât decât ceilalți, nici handicapat în vreun fel, nici defavorizat de soartă, nici nu trăia vreo dramă personală generată de nu știu ce complexe. Am simțit cum aceeași ploaie și aceeași ninsoare cad și peste el, la fel ca și peste frații lui semeți de prin prejur, că soarele îl ajută să înmugurească și să înfrunzească la fel ca și pe ceilalți și că, în fața Creatorului, toți suntem egali, indiferent de imperfecțiunile pe care societatea ne impune să le observăm sau să le considerăm așa.

Așa încât vă invit să trăiți conștient, să vă luați un timp, în fiecare zi, să priviți un copac, să admirați florile și să vă bucurați de soare sau ploaie, chiar dacă sunteți în mijlocul celui mai agitat și mai poluat oraș. Toți puteți face asta. Și indiferent cât de ocupați sunteți într-o zi, sigur veți găsi măcar cinci minute să vă bucurați sufletul.

O soluție foarte la îndemână este să vă cumpărați o floare în ghiveci pe care să o îngrijiți în apartamentul în care locuiți. Și când spun să o îngrijiți nu mă refer numai să o udați, să-i puneți un pământ prielnic sau nu știu ce îngrășăminte chimice. S-au făcut studii care au demonstrat că plantele sunt foarte sensibile la stările, gândurile pe care le transmitem noi, oamenii. Am auzit despre aceste aspecte la diferite conferințe și întruniri pe teme șamanice. Am vrut să verific și mi-am cumpărat o mușcată, floare foarte populară în Bucovina și care îmi este foarte dragă, împodobește cu roșul ei ferestrele căsuțelor din lemn pe lângă care treceam în copilăria mea în Câmpulung Moldovenesc. Eram convinsă că voi avea grijă de ea în sensul în care înțelegem cu toții: apă, soare, lumină, aer. Fără prea multă convingere, însă, am început totuși și să-i zic că o iubesc, că e foarte frumoasă (lucru care era chiar adevărat!), că mi-e dragă. Și, bineînțeles că ea înflorea foarte roșu, așa cum era de așteptat. După un timp, trecând printr-o perioadă mai grea, mai tensionată, am uitat de ea. Credeți sau nu, am observat la un moment dat că nu mai avea nici o floare și frunzele i se uscau, deși îi pusesem apă și nu schimbasem locul în care stătea. Atunci am realizat că nu o mai salutasem demult și că nu mai comunicasem cu ea. Așa că am reluat, am început să-i vorbesc din nou și, după un timp, a început să înflorească din nou. Așa încât puteți să încercați și voi. Oricum nu aveți nimic de pierdut iar floarea vă va bucura privirea și sufletul în fiecare zi.

Natura are pregătite răspunsuri pentru cele mai multe dintre întrebările noastre, trebuie numai să avem încredere și să ne obișnuim să întrebăm. Așa cum spuneam mai sus, răspunsurile sunt oferite de Creator prin intermediul tuturor elementelor din jurul nostru. Copacul, pârâul, florile, toate sunt capabile să ne vorbească în mod subtil, metaforic, trebuie numai să fim atenți și să învățăm să privim dincolo de aparențe, dincolo de strict forma fizică a acestora. Prin acțiunile lor le sunt capabile să ne inspire, să ne aducă un plus de înțelegere și înțelepciune, asta în situația, evident, în care acceptăm că totul este viu și că nu trăim într-un mediu care ne stă la picioare, în care suntem stăpâni și din care putem doar consuma.

Să nu uităm că una dintre cele mai vechi practici șamanice din toată lumea este divinația, a ”citi” în frunze, în pietre, în ”boghi”, cum spuneau bătrânii noștri. Șamanii de pretutindeni consideră că acestea, odată rugate, le oferă răspunsuri pentru clienții lor care vin să ceară sfat sau ajutor. Și noi, ca niște occidentali versați și raționali ce suntem, ori ne îndoim de veridicitatea unei astfel de practici, ori ne amuzăm pe seama ei, ori, dacă răspunsul pare autentic, începem să bănuim că la mijloc sunt nu știu ce puteri oculte, magice sau chiar malefice. În realitate, așa cum s-au convins toți cei care au vrut să învețe despre aceste aspecte, toți putem ”citi” într-o piatră, de exemplu, trebuie numai să avem intenție, încredere și să privim cu atenție la ea, în ea, prin ea, răspunsul e acolo, în acel câmp care ne unește pe toți. Separarea e o iluzie, totul este interconectat, totul e legătură, toți suntem una și ”una e în toate”, vorbă lui Eminescu, trebuie numai să ne dăm voie să simțim, să ne aducem aminte ceea ce am știut dintotdeauna.

EXERCIȚII

Sămânța

Găsiți un loc liniștit în apartamentul vostru și asigurați-vă că, timp de aproximativ 20 de minute, nu veți fi deranjați de nimeni. Așezați-vă întâi în genunchi apoi sprijiniți-vă, în față, pe coate, cu capul rezemat pe palme. Imaginați-vă că sunteți o sămânță în pământ. Simțiți cum este acel loc în care stați, sub pământ, umed, cald, rece, arid, încercați să vă lăsați mintea deoparte și să stați în această stare pentru un timp. Când gândurile au încetat să vă considere nebuni, infantili și ridicoli, când în sfârșit ați reușit să simțiți pământul în vreun fel, începeți, încet, încet, să ieșiți din pământ, să vă ridicați ca un vlăstar deasupra lui. Faceți asta și fizic și începeți să vă ridicați. Simțiți cum e afară, e soare, e cald, e frig, plouă, bate vântul. Creșteți din ce în ce mai mult, simțiți cum vă cresc ramuri, cum deveniți un copac adult. Ridicați-vă complet și daţi-vă voie să vă mișcați în funcție de vântul care bate, să vă umpleți de ploaie sau de soare. Nu e nevoie să vă dați seama ce copac ați devenit deși e foarte probabil să se întâmple și asta. În același timp în care ramurile vi se ridică spre cer, rădăcini puternice vi se înfig adânc în pământ. Simțiți cum prin ramuri vă pătrunde în toată ființa forța, energia soarelui și cum prin rădăcini urcă în corp seva, energia pământului. Lăsați-le să circule prin corpul vostru și să se echilibreze, armonizeze, contopească înăuntrul vostru. La final vă veți simți energizați, liniștiți și împăcați, cuprinși de beatitudinea simplității și veți simți cum seva vieții vă circulă prin vene. Reveniți încet și încercați să păstrați această stare cât mai mult timp. Repetați exercițiul de câte ori vă simțiți singuri, vlăguiți, separați, stresați, obosiți și părăsiți sau atunci când pur și simplu vreți să vă aduceți aminte de frumusețea și bunăvoința Naturii.

Plimbarea șamanică

Al doilea exercițiu vă propune să ieșiți cu adevărat în natură dar nu la picnic sau cu prietenii. Acordați-vă un timp în care să fiți singuri și fixați-vă o intenție, o întrebare la care vreți să primiți un răspuns, un sfat, o ghidare. Odată ajunși în locul din natură ales, lăsați orice altă preocupare deoparte, închideți telefonul și folosiți următoarele 20 de minute pentru a face un exercițiu de încredere, de voință, de abandonare în mâinile ”semnelor” pe care vi le oferă natura. Fixați-vă intenția și încercați să pășiți agale pe drumul, poteca pe care ați ales-o sau pur și simplu prin iarbă, nisip, pământ, indiferent ce vă pune sub picioare locul în care vă aflați. Mergeți încet, fără grabă și respiraţi adânc de câteva ori. Dacă un gând apare în mintea voastră lăsați-l să treacă. Mergeți în continuare urmărind tot mai atent ce se întâmplă în jurul vostru. Admirați iarba, ascultați șuierul vântului prin frunze, priviți zborul păsărilor. Observați orice mișcare, orice sunet din jurul vostru. Dacă ceva vă enervează, poate alte persoane care se plimbă fac zgomot, sau vi se pare că e frig, sau cald, asta poate fi un început de răspuns pentru întrebarea voastră. Dacă vă cade o frunză la picioare, dacă vă atrage atenția o mică vietate sau vreun tril neobișnuit, acesta poate fi un răspuns, dacă vă bucură să călcați desculți prin iarbă, acesta poate fi un răspuns. Mergeți în continuare și încercați să legați, ca într-un puzzle, ceea ce se petrece în jurul vostru. Dacă vă atrage atenția vreo piatră, vreo ramură, vreo floare, mulțumiți-i și culegeți-o, păstrați-o cu voi, chiar dacă nu înțelegeți pe moment, ea cu siguranță are un mesaj pentru voi. Nu vă simțiți stupizi, lăsați simțurile și sufletul să acționeze. Dacă un loc vă inspiră în mod special, faceți o pauză, așezați-vă și stați un pic cu ceea ce vedeți, simțiți, mirosiți, auziți acolo. Umpleți-vă de starea pe care v-o oferă ceea ce vă înconjoară. Opriți-vă când simțiți că înăuntru s-a produs un declic și că ați înțeles răspunsul la întrebarea voastră sau că aveți măcar cât de cât idee despre ce este vorba. Restul detaliilor vor veni cu timpul. Succes!

 

Pozele sunt toate mult mai recente si din Bucegi, din locurile despre care am povestit, din pacate, nu am poze.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

EXERCIȚII

Sămânța

Găsiți un loc liniștit în apartamentul vostru și asigurați-vă că, timp de aproximativ 20 de minute, nu veți fi deranjați de nimeni. Așezați-vă întâi în genunchi apoi sprijiniți-vă, în față, pe coate, cu capul rezemat pe palme. Imaginați-vă că sunteți o sămânță în pământ. Simțiți cum este acel loc în care stați, sub pământ, umed, cald, rece, arid, încercați să vă lăsați mintea deoparte și să stați în această stare pentru un timp. Când gândurile au încetat să vă considere nebuni, infantili și ridicoli, când în sfârșit ați reușit să simțiți pământul în vreun fel, începeți, încet, încet, să ieșiți din pământ, să vă ridicați ca un vlăstar deasupra lui. Faceți asta și fizic și începeți să vă ridicați. Simțiți cum e afară, e soare, e cald, e frig, plouă, bate vântul. Creșteți din ce în ce mai mult, simțiți cum vă cresc ramuri, cum deveniți un copac adult. Ridicați-vă complet și daţi-vă voie să vă mișcați în funcție de vântul care bate, să vă umpleți de ploaie sau de soare. Nu e nevoie să vă dați seama ce copac ați devenit deși e foarte probabil să se întâmple și asta. În același timp în care ramurile vi se ridică spre cer, rădăcini puternice vi se înfig adânc în pământ. Simțiți cum prin ramuri vă pătrunde în toată ființa forța, energia soarelui și cum prin rădăcini urcă în corp seva, energia pământului. Lăsați-le să circule prin corpul vostru și să se echilibreze, armonizeze, contopească înăuntrul vostru. La final vă veți simți energizați, liniștiți și împăcați, cuprinși de beatitudinea simplității și veți simți cum seva vieții vă circulă prin vene. Reveniți încet și încercați să păstrați această stare cât mai mult timp. Repetați exercițiul de câte ori vă simțiți singuri, vlăguiți, separați, stresați, obosiți și părăsiți sau atunci când pur și simplu vreți să vă aduceți aminte de frumusețea și bunăvoința Naturii.

Plimbarea șamanică

Al doilea exercițiu vă propune să ieșiți cu adevărat în natură dar nu la picnic sau cu prietenii. Acordați-vă un timp în care să fiți singuri și fixați-vă o intenție, o întrebare la care vreți să primiți un răspuns, un sfat, o ghidare. Odată ajunși în locul din natură ales, lăsați orice altă preocupare deoparte, închideți telefonul și folosiți următoarele 20 de minute pentru a face un exercițiu de încredere, de voință, de abandonare în mâinile ”semnelor” pe care vi le oferă natura. Fixați-vă intenția și încercați să pășiți agale pe drumul, poteca pe care ați ales-o sau pur și simplu prin iarbă, nisip, pământ, indiferent ce vă pune sub picioare locul în care vă aflați. Mergeți încet, fără grabă și respiraţi adânc de câteva ori. Dacă un gând apare în mintea voastră lăsați-l să treacă. Mergeți în continuare urmărind tot mai atent ce se întâmplă în jurul vostru. Admirați iarba, ascultați șuierul vântului prin frunze, priviți zborul păsărilor. Observați orice mișcare, orice sunet din jurul vostru. Dacă ceva vă enervează, poate alte persoane care se plimbă fac zgomot, sau vi se pare că e frig, sau cald, asta poate fi un început de răspuns pentru întrebarea voastră. Dacă vă cade o frunză la picioare, dacă vă atrage atenția o mică vietate sau vreun tril neobișnuit, acesta poate fi un răspuns, dacă vă bucură să călcați desculți prin iarbă, acesta poate fi un răspuns. Mergeți în continuare și încercați să legați, ca într-un puzzle, ceea ce se petrece în jurul vostru. Dacă vă atrage atenția vreo piatră, vreo ramură, vreo floare, mulțumiți-i și culegeți-o, păstrați-o cu voi, chiar dacă nu înțelegeți pe moment, ea cu siguranță are un mesaj pentru voi. Nu vă simțiți stupizi, lăsați simțurile și sufletul să acționeze. Dacă un loc vă inspiră în mod special, faceți o pauză, așezați-vă și stați un pic cu ceea ce vedeți, simțiți, mirosiți, auziți acolo. Umpleți-vă de starea pe care v-o oferă ceea ce vă înconjoară. Opriți-vă când simțiți că înăuntru s-a produs un declic și că ați înțeles răspunsul la întrebarea voastră sau că aveți măcar cât de cât idee despre ce este vorba. Restul detaliilor vor veni cu timpul. Succes!