Ganduri de Paste
Alergam toata viata dupa tot felul de lucruri care ni se par importante. Mai intai dupa note mari, apoi dupa burse la facultate, dupa fete frumoase si barbati inteligenti, dupa servicii bune, dupa recunoasterea intre membrii societatii, dupa faima si mai ales dupa respectul si mandria parintilor nostri. Mai tarziu ni se face frica si incercam din rasputeri sa vedem rezultatele muncii noastre, vrem case mari si masini la moda, ne dorim functii inalte, familii perfecte, putere si control. Cred ca cei mai multi dintre voi ati vazut filmul Forest Gump. M-a impresionat profund metafora aceasta a alergarii, a fugii de tine insuti, pentru ca nimeni nu stie de ce alergam de fapt, nici macar noi insine nu mai intelegem la un moment dat. Si atunci incepe criza, caci, dincolo de tot ce acumulam, nu suntem fericiti.
Unii dintre noi incearca atunci sa gaseasca raspunsuri pentru starea pe care o au si incep un fel de periplu spiritual sau psihologic care seamana foarte bine cu fuga anterioara: goana dupa informatii. Si incepem sa cautam sa intelegem cum functioneaza creierul, ne repezim la teoriile lui Freud sau alte nume celebre, sapam cu aviditate in trecutul personal mai mult sau mai putin dureros, purcedem la un adevarat periplu de acuze, de frici si de angoase, utile pana in punctul in care ne scufundam din ce in ce mai adanc in propria durere, sau corp-durere cum ar spune Eckhart Tolle si uitam sa ne mai bucuram. Si cel mai interesant este ca, pentru un timp, ne place si ne satisface ceea ce gasim, ne aflam pe punctul sa credem ca am aflat cauzele tuturor suferintelor. Daca totusi nu ne oprim aici mai aflam vrute si nevrute din filozofiile altora, din diferite sisteme religioase si spirituale si parca ceva se misca in noi dar atat de infim incat tot nu stim daca asta e adevarul fiintei noastre de care am uitat demult. Si iata-ne intr-un noian si mai mare de informatii, de intrebari fara raspuns, de nelamuriri, de dureri pe care nu avem cum sa ni le explicam, de frici care ne cuprind la tot pasul.
Spunea cineva ca cea mai lunga calatorie este de la minte la inima si cred ca are mare dreptate. Dar… Cati ne ascultam inima cu adevarat? Cati traim in conformitate cu adevarul nostru interior? Cati isi pot asuma responsabilitatea acceptarii a tot ceea ce este? Vorbeam de curand cu un amic drag despre acceptare si am avut revelatia faptului ca pana si aceste cuvant este unul total lipsit de semnificatii daca incercam sa ne impunem o anumita conduita, daca vrem sa fortam cumva acest sentiment foarte profund si benefic. Acceptarea nu e ceva ce vine dinafara ca o dogma, asa cum si iertarea este o notiune fara sens daca nu vine din strafundurile fiintei noastre. Numai ca noua oamenilor ne place foarte mult sa credem ca putem reusi totul prin vointa, prin control mental, ca putem domina orice sentiment, orice fior si orice senzatie, ca putem fi perfecti si imbatabili sau ca spre asta ar trebui sa tindem.
Pentru a experimenta cu adevarat acceptarea mergeti langa un copac, lipiti-va cu spatele de trunchiul lui si, mai ales, ramaneti in tacere, permiteti sevei care curge prin el sa va inunde fiinta. Veti constata ca minunatul vostru copac nu are nici un gand, nu se intreaba de unde a rasarit pe pamant, cine l-a creat, de ce are nevoie de ploaie sau de soare ca sa supravietuiasca, veti afla ca nu se bucura cand inmugureste si ca nu regreta cand vantul ii sufla ultima frunza de pe creanga, ca totul pentru el e ceva firesc dar nici macar asta nu veti auzi caci nu exista firesc si nefiresc pentru el. Si, daca veti avea suficienta rabdare, linistea se va asterne peste sufletul vostru si o putere subtila si indefinita va creste in inima voastra ca un firesc al tuturor lucrurilor si a tot ce se intampla in jurul vostru.
Urmariti comportamentul animalelor. Niciodata nu va trece prin capul unui pui de leu sau de lup vreo idee impotriva parintilor care indraznesc sa manace intaintea lui din animalul cald inca pentru ca, daca cei mari n-ar fi puternici si nu ar vana, cei mici ar fi cu siguranta sortiti pieirii. Si iarasi, puiul de caprioara nu se va revolta atunci cand mama sa ii impune sa scruteze atent orizonturile inainte de a iesi din ascunzatoare, nu va gandi ca asta e vreo forma de supraprotectie sau de egoism sau cate si mai cate alte etichete reusim noi, cei care le stim pe toate, sa stabilim pentru comportamentul parintilor. Cat de simplu ar fi ca, macar o data in viata, sa respectam ordinea naturii, sa ne asumam faptul ca suntem mai mici, sa ne uitam cu drag la cei de dinaintea noastra si sa imbratisam cu sfintenie tot ce s-au straduit sa faca pentru noi. Si atunci toate darurile lor minunate ar curge liber prin toata fiinta noastra, nestingherite de inutile revolte, judecati si respingeri.
Daca vreti sa fiti cu adevarat liberi acceptati cu drag ordinea naturii, a naturii mama si a naturii voastre interioare. Luati-va in brate copii, care se hranesc din dragostea voastra neconditionata, imbratisati-va parintii care va hransec pe voi neconditionat, bucurati-va alaturi de prieteni si asta va va face mai fericiti decat orice raspunsuri complicate si sofisticate. Libertatea vine din interior, nu e o notiune abstracta. Cu cat judecam mai putin pe ceilalti cu atat suntem mai liberi sa manifestam adevarul nostru interior, cu cat ne mentinem mai centrati in interiorul nostru, cu atat pacea, linistea si adevarul vor iesi la lumina. Ceea ce fac sau manifesta cei din jurul nostru e o falsa problema, chair daca asta ne preocupa de foarte multe ori.
Si mai ales imbratisati-va cu mare drag pe voi insiva, iubiti propria voastra fiinta, multumiti vietii ca a venit sa se manifeste in aceasta forma minunata care sunteti exact in acest moment si care nu este perfectibila, este perfecta prin insasi esenta ei. Fiti prezenti in viata voastra, traiti din plin si bucurati-va de tot ceea ce vi se ofera pentru ca acesta este cu adevarat cel mai minunat dar, al existentei insasi. Nu a unei existente din reviste, din carti sau privita din curtea vecinului. E in regula sa fim fericiti, e in regula sa suferim, e un mare dar sa fim constienti in fiecare moment de lectiile pe care le avem de invatat. Fiti constienti, fiti responsabili de acesta bucurie de a fi, nu lasati sa treaca pe langa voi nici un moment in care sa fiti fericiti si sa iubiti din toata inima. Spargeti patratica in care societatea sau propriile limitari v-au invatat ca trebuie si e frumos sa va duceti viata. Fiti liberi sa traiti, sa visati, sa sperati, sa va bucurati, sa fiti tristi si orice alt sentiment absolut uman va vine sa manifestati.
Am o pisica care, daca nu ii dau mancare exact in momentul cand ii este foame, ma zgarie. Credeti ca o face din rautate? Sau pentru ca are ceva cu mine? Nu, cu siguranta. Asa se manifesta ea natural, e felul ei de a ma atentiona. La fel atunci cand are chef de joaca sau de alintat. Asa ca fiti naturali si veti simti cu adevarat liberatea.
Si, pentru ca suntem in prag de mare sarbatoare, va invit pe toti la o meditatie. Mergeti la slujba de Inviere fara sa va ganditi la nimic, fara sa analizati cum sa va imbracati sau ce vor face prietenii. Mergeti mai ales la momentul cand vine lumina si cand toti cei prezenti vor canta „Hristos a inviat din morti/Cu moarte pe moarte calcand/Si celor din morminte/Viata daruindu-le.” Incercati sa nu va raportati la cat de patrunsi sunt sau nu oamenii din jurul vostru. Ramaneti in tacere in interiorul vostru si cantati cu adevarat incercand sa simtiti cum ceva inefabil si luminos se naste in interior. Cresteti cat puteti de mult aceasta lumina si lasati-va coplesiti de gratia divina care se manifesta asupra voastra in acel moment.
Fie ca egourile, fricile, angoasele, supararile, intrebarile, sa moara si sa calcam peste ele ca si Iisus, si frumusetea, lumina, bucuria, linistea interioara si acceptarea sa se nasca in sufletele noastre asa cum Iisus a inviat din morti. Doamne-ajuta. Va doresc tuturor Sarbatori cat mai fericite, cu liniste si bucurie in suflet si cu mare drag de viata.
SUPERB FOARTE FRUMOS
Daca am avea timp in fiecare zii sa citim asa ceva o sa fim mult mai buni si mai demni/
Multumesc frumos, si mai buni si mai demni am fi daca am aplica tot ce citim
Si aproape intotdeauna, obositi de atata efort, de atata „alergare” uitam adevarata noastra menire in acest existent spatio-temporal care ne este dat o singura data sub forma de acum. Si imbatranim si ne stingem si uitam ca am venit pentru a ne desavarsi, pentru a ne darui neconditionat, pentru a fi utili celor din jurul nostru, pentru a-i ajuta in drumul lor spre Lumina…
intr-o zi m-am lipit cu spatele de un copac si de atunci viata mea s-a schimbat
faceti si voi la fel……..